Reteta unei tabere de succes
Cum faci cateva zeci de copii diferiti si care nu se cunosc intre ei, intr-o saptamana, sa devina prieteni, sa colaboreze ca o echipa de profesionisti in realizarea unui show,
sa capete incredere si sa-si depaseasca inhibitiile, sa se descopere sau sa se confirme, dupa caz, iar la sfarsit sa planga pentru ca se termina tabara…?
Raspunsul e simplu: e foarte greu. Dar e frumos.
Ingredinte: o varietate uriasa de varste, caractere, stiluri de viata, preferinte, perceptii.
Context: suta la suta artistic, prietenos, tolerant.
Obstacole de depasit: teama ca vor fi judecati, teama ca nu vor face fata nivelului, teama de competitie, teama ca vor descoperi ca nu pot face parte din aceasta
comunitate.
Atuuri: pasiunea pentru arta scenica, dorinta si curiozitatea de a experimenta, disponibilitatea de a raspunde la provocari.
Pasi: in prima seara ne cunoastem si ne cazam. Pentru cei care au mai fost, e minunat. Stiu ca urmeaza o saptamana de munca si distractie, in care vor primi tot
pachetul necesar unui moment de scena reusit, se revad cu prietenii de care le-a fost dor timp de un an.
Luni dimineata incep atelierele, iar pentru cei veniti pentru prima data in camp, e momentul revelatiei: chiar se intampla ce ne-a fost promis. Lucram cu profesionisti
care ne trateaza ca pe niste colegi, incepe munca in laboratorul spectacolului. Este si momentul indecisilor, care inca nu stiu ce vor sa faca. Si care afla, de multe ori cu
surprindere, ca e in regula sa incerci, ca sa vezi cum e si daca intr-adevar iti place.
Nimic nu e impus, poti sa pleci de la un atelier la altul, nu ai limita de timp ca sa te decizi si nu e nicio presiune legata de spectacolul final.
Marti, deja se cam stie. Muzica si productia muzicala lucreaza deja la proiecte individuale si de grup, la actorie se “da textul”, la dans se lucreaza secvente de pasi,
foto-video zbarnaie prin tabara cu filmari, castinguri si montaje, la atelierele de limbi straine se fixeaza tematicile, se atribuie roluri si se incep dbaturile, desigur, in limba
propusa la fiecare atelier. Ideile incep sa apara, copiii sunt uimiti sa afle ca au voie sa vina cu propuneri si ca acestea sunt dezbatute in echipa, ca ce spune fiecare
conteaza, e ascultat, ca de cele mai multe ori ideile lor sunt puse in practica. Printre aplicatii se strecoara notiuni teoretice, in context, auzi peste tot intrebari punctuale.
Participantii mai vechi, care stiu raspunsul, sunt incurajati sa devina, pentru moment, profesori.
Miercuri pare ca toata lumea cunoaste pe toata lumea de mult timp. Ajuta la asta si serile de party, pauzele la piscina sau la billiard, frontul comun de la intalnirile cu
vedetele, hei-rup-ul comun de la streamingul din fiecare seara, cand numaratoarea inversa dinaintea intrarii in direct pare ca rupe toate barielele si ne da fiori de emotie.
Emotia, cand e impartasita, devine cel mai frumos liant al prieteniei.
E ziua cand parintii ne suna, ingrijorati ca nu primesc mai multe telefoane. De obicei, sunt iritati de raspunsul “pai, nu are timp” E greu sa intelegi, daca nu traiesti
experienta asta.
Joi e ziua cand vine serpisorul inspiratiei, cum zice Ioana, profa de actorie. Pentru ca au trecut, in mare parte, emotiile, neincrederea si tot ce punea, la inceput, frana
creativitatii. Joi explodeaza ideile si e pentru prima data cand copiii aud, din cand in cand, “nu se poate, nu mai e timp”. Unele idei de proiecte trebuie sa ramana pentru
seria urmatoare, sau pentru la anul.
E ziua cand dansatorii repeta coregrafiile pe scena, cand atelierul de voce intra in studio, cand la actorie incep sa se “ridice” momentele, se fac repetitii tehnice si inca
se mai cauta solutii pentru costume si décor. La foto video se finalizeaza filmarile, se lucreaza non stop la editare si grafica.
Vineri, ziua de repetitii generale si de pus la punct detaliile. Solutii de ultim moment.
Piticu mai schimba o pozitie sau un pas, pentru ca totul sa fie magnific. Vocile repeta momentele de grup, in studio se fac mixaje finale, foto video mai refac o scena
nereusita din prima, apoi dau “render”, actoria rezerva scena pentru snur si generale.
E o atmosfera plina de o tensiune placuta, nimeni nu vrea sa se gandeasca la focul de tabara de seara, numit codificat “valea plangerii” Se lasa cu lacrimi in fiecare an.
Si vine si ziua de sambata… Ziua care sublimeaza toate emotiile intr-una singura, mare si frumoasa.
Ziua cand parintii, veniti la fata locului pentru recuperarea artistilor, gasesc niste copii care au crescut.
Ziua cand ii aplaudam pe minioni, care au avut grija de fiecare mica sau mare problema, au stiut in fiecare secunda unde sunt si ce fac copiii lor, au pazit holurile pana noaptea tarziu, au mediat neintelegeri, au sters lacrimi, au taiat carnita la masa, au dat sfaturi adolescentilor, au incurajat, au leganat seara si au zis chiar si povesti.
Ziua in care o aplaudam pe Simona, zana care are un plasture pentru orice buba, care doarme de multe ori cu cate un copil care somatizeaza emotiile si vine la cabinet la 2 noaptea, ca il doare burta. Definitia mea pentru un medic cu vocatie si pentru vocatia de mama.
Ziua cand ii aplaudam pe Bogdan (“regele Leu”) si pe ceilalti baieti din echipa tehnica. Pentru ca fac posibila magia.
Ziua cand eu primesc energie palpabila din imbratisari si simt ca a meritat fiecare secunda de efort, pentru ca am pus ceva frumos in fiecare copil cu care am lucrat.
Am daruit experienta artistica si am construit punti intre suflete.
